Trăiește clipa!

Viața e prea scurtă ca să te abții de la lucrurile pe care ți le dorești - lucrurile care te fac fericit.

Follow by Email

vineri, 29 noiembrie 2013

"Nu am timp!"

Nu mai avem timp pentru nimic...
Vrem atât de multe, dar nu facem nimic. De ce? Simplu: "Nu am timp!". Asta e cea mai proastă scuză posibilă. O știu, pentru că și eu am folosit-o și încă o folosesc și probabil o voi folosi mereu. Cred că a devenit un tic; de fiecare dată când e vorba să facem ceva nou sau pur și simplu ceva ce nu ne dorim atât de mult,zicem din reflex ca nu avem timp. Nu am timp să ne vedem astăzi. Nu am timp să învăț mai mult decât o fac. Nu am timp să mă înscriu la cursul acela de care tot am zis. Nu am timp să fac orice altceva. Prostii! Am timp, dar nu vreau să-mi fac timp pentru acel ceva/cineva. Pentru că nu-mi doresc suficient de mult. Pentru că am nevoie de o scuză.
Dacă îți dorești ceva cu adevărat, vei găsi o cale. Dacă nu, vei găsi o scuză.
Vorbesc din proprie experiență. Atunci când vreau neapărat să mă văd cu cineva mă voi vedea. Pot să am mii de alte lucruri de făcut, nu contează, găsesc măcar juma' de oră  în care să fiu disponibilă doar pentru persoana respectivă. Nu zice nimeni că trebuie să stăm împreună toată ziua, câteva minute sunt suficiente. Important e să-ți dorești. Și hai să zicem că te cred, ești super ocupat, dar totuși poți să trimiți un mesaj în care să-mi zici că ești bine, sănătos și că aștepți să ne vedem cât de curând (mai mult de două minute nu-ți ia!). Și să vorbești serios. Adică nu vreau să știu că poate o să ne mai vedem cândva, vreau să știu că acel cândva înseamnă în viitorul apropiat, în una din zilele ce urmează.
De asemenea, dacă aș avea destulă voință, mâine m-aș interesa de cursul pe care vreau să-l urmez și m-aș înscrie, n-aș mai aștepta niciun moment în plus. Sau aș deschide cartea și aș începe să citesc (învăț) și nu m-aș opri decât atunci când aș fi sigură că știu tot ce e de știut. Sau m-aș duce în locul pe care îmi doresc de atât timp să-l vizitez. Sau mi-aș lua bilete la spectacolul pe care vreau să-l văd. Sau... atâtea și atâtea dorințe de la care mă abțin inutil. Nu mai aștepta, acționează! Vrei ceva, fă-l să se întâmple! Nu mai aștepta niciun minut în plus deoarece cu fiecare minut mai apare o scuză. Și iar vei spune că nu ai avut timp...
În final mă întreb: noi depindem de timp sau timpul depinde de noi? Cine va câștiga?



joi, 21 noiembrie 2013

La bine și la rău...

Niciodată nu am știut să reacționez  la aflarea veștii că cineva a murit sau că se află într-o stare gravă. Nici atunci când mi se comunica vestea cu privire la o persoană cunoscută, deci când vestea mă viza efectiv, dar nici atunci când o cunoștință îmi povestea despre cineva din cercul său de apropiați. Poate mai ales în această situație. Întotdeauna mi-a fost frică de propria reacție, de ce aș putea zice sau face în comparație cu ce ar trebui să zic sau să fac într-o asemenea situație. Frică că aș putea spune ceva prostesc, că aș putea s-o dau în bară. Sigur, când aflu dintr-o altă sursă sau mi se comunică în scris, am timp să mă pregătesc, să mă gândesc ce să zic și ce să fac și mă descurc mult mai bine, dar când eu întreb ce s-a întâmplat, ce-i cu fața asta sau altele de acest gen și primesc răspuns "a murit x...", "x e în stare gravă" sau "am aflat că am x boală" pur și simplu mă blochez, eventual murmur ceva acolo, mi se întristează privirea,dar cam atât. Și apoi încep să mă simt vinovată că n-am știut cum să reacționez și mă gândesc cam ce ar trebui să fac în această situație. De aceea prefer să aflu de la o terță persoană,din altă sursă sau să nu aflu. Dar în viață nu totul e simplu. Și acei oameni s-ar putea să aibă nevoie de tine.
De curând am constatat că respectivele persoane au nevoie să știe pur și simplu că ești acolo pentru ele, că pot conta pe tine. Mai ales prietenii; nu degeaba se zice "prieten la bine și la rău". Cred că de fapt mai mult ar trebui să conteze tocmai partea în care le ești alături la greu. Pentru că în situațiile dificile îți dai seama cine iți sunt prietenii adevărați. Tocmai acest lucru m-a determinat să lupt cu frica mea. Să trec peste temerile mele și să mă comport ca o adevărată prietenă. De cele mai multe ori, cuvintele sunt de prisos; o îmbrățișare face cât o mie de cuvinte! Și am constatat că nu trebuie să zici ceva anume,ci dimpotrivă trebuie să te comporți normal. Nu să ignori problema, ci să nu-ți fie frică să vorbești despre ea. Să nu te abții de la a zice o glumă de teamă că ai putea fi considerat insensibil,ci dimpotrivă, să zici cât mai multe lucruri amuzante. Nu în exces desigur, dar așa cum ai face-o în mod normal. Pentru că umorul ajută întotdeauna. Și persoana respectivă îți va fi chiar recunoscătoare că îi mai iei gândul de la aspectele negative și îi evidențiezi partea frumoasă a vieții. Că ești tu, cel pe care îl cunoaște și îl apreciază.
Dacă te confrunți și tu cu această problemă, cu această temere că ai putea spune ceva greșit și preferi să ignori situațiile de acest gen, oprește-te! Luptă și învinge-ți frica! Fii alături de cei dragi ție, simpla ta prezență e suficientă. Și încearcă să înlocuiești cuvintele cu gesturi, încearcă ca în loc de "condoleanțe" sau "îmi pare rău" să strângi în brațe pentru câteva secunde respectiva persoană. Îți garantez că va aprecia mult mai mult gestul tău. Și va înțelege că nu e singură, că se poate baza pe tine, că are un sprijin real. Și deși cuvintele sunt importante, eu una sunt adepta motto-ului "fapte,nu vorbe!"


marți, 19 noiembrie 2013

Cum rămâne cu speranța?

Speranța moare ultima! Cel care a zis asta sigur a fost un om deștept și trecut prin viață.
Zi de zi trăim cu speranța. Ne trezim dimineața cu gândul că poate azi va fi mai bine, că poate azi în sfârșit se va întâmpla lucrul pe care îl așteptăm de atâta timp. Că azi vom primi mesajul așteptat, că vom întâlni persoana de care ne e dor sau dimpotrivă, persoana pe care am așteptat-o toată viața. Că vom găsi un job, că vom fi promovați, că ne vor fi recunoscute meritele, că vom fi în sfârșit apreciați. Că vom câștiga nu știu ce concurs, că vom primi cadoul mult visat. Că ne vom simți bine,după atâta timp în care am suferit. Că va fi altfel. Zi de zi aceleași speranțe plus alte și alte speranțe. Nici măcar în somn nu ne putem lipsi de aceste speranțe.
Ajungem să sperăm până și că imposibilul va deveni posibil. E ceea ce ne definește, ceea ce dă sens vieții. Pentru că o viață fără speranțe nu e viață. Nu cred că există vreo persoană în viață care să nu spere la absolut nimic; chiar dacă nu conștientizează, speranța există. Odată ce o pierdem, am pierdut lupta cu viața.
Trăim speranțe deșarte, trăim dezamăgiri.
Dar totodată ne complacem într-o stare de așteptare. "Poate azi..." Dar poate nu. Mai mult ca sigur nu, dacă nu facem nimic în acest sens. Nu aștepta ca lucrurile să se întâmple, fă-le să se întâmple! Știu ca e greu să ieși din letargie, să faci tu primul pas, să-ți calci pe orgoliu, dar este necesar.  Și dacă vrei cu adevărat ceva atunci nu ar trebui să-ți stea nimic în cale; dacă începi să cauți scuze atunci înseamnă că nu-ți dorești cu adevărat. Sigur,e foarte ușor să zici ca speranța moare ultima, că ești un optimist convins și știi că la un moment dat se va întâmpla, iar tu vei fi acolo,așteptând. Facem un pas înainte abia când conștientizăm ca această speranță nu trebuie privită în mod abstract,ci dimpotrivă trebuie luate măsuri pentru a o realiza în mod concret. Așa că îndrăznește să faci tu primul pas! Primul pas spre realizarea dorințelor tale. Odată ce l-ai făcut, ceilalți pași îi vei parcurge mult mai ușor și vei ajunge ca în timp să constați că acele momente care sperai să ți se întâmple s-au întâmplat deja și că e mult mai bine să le vezi realizate, concret, decât să aspiri toată viața la ele, rămânând doar simple dorințe nerealizate. Luptă pentru realizarea speranțelor tale!
...În final, nu pot să nu mă întreb dacă speranța ne ține pe linia de plutire, ne salvează viețile sau dimpotrivă este cea care ne înnebunește și ne aduce în pragul disperării?!...să sperăm că prima variantă. (Ah,din nou speranța, veșnica speranță!)



luni, 18 noiembrie 2013

Vreau totul!

De ce nu putem alege oamenii care să ne intre în viață și în suflet?
Ar fi atât de simplu...Tocmai asta-i faza,nu?! Ar fi prea simplu. Fără durere, fără întrebări chinuitoare, fără dorința de a-i vedea, de a le fi alături, chiar și atunci când ei evident n-au chef de tine. Totul ar fi atât de roz și de frumos; atât de...perfect. Poate prea roz și prea perfect. Fără conflicte, fără dezamăgiri și speranțe deșarte. Dar atât de plictisitor.
Urăsc să mă întreb întruna ce a vrut să zică respectiva persoană,de ce nu-și face timp să mă vadă, de ce nu se simte la fel de atașată de mine cum mă simt eu de ea...și lista poate continua. Dar în același timp această "capacitate" (să-i zicem) de a pune întrebări e ceea ce mă definește. Nu pot și nu vreau să-mi imaginez cum ar fi dacă întotdeauna mi s-ar răspunde la sentimente cu aceeași monedă, cu aceeași intensitate. Dacă aș ști dinainte cum urmează să mă trateze fiecare persoană din lumea asta; fiecare pas, fiecare gest...Îmi place previzibilitatea, dar în același timp o urăsc. Îmi place pentru că îmi ușurează cu mult munca din "faza întrebărilor": pur și simplu eu vizualizez scenariul și apoi este pus în practică,exact cum am prevăzut,în cel mai mic detaliu. Simplu. Fără complicații. Fără așteptări și dezamăgiri. Cred că tocmai de aia nu-mi plac oamenii previzibili și oricât de mult nu-mi plac surprizele, nu-mi place neașteptatul, neprevăzutul, pentru că îmi cere o reacție spontană, negândită, neplanificată, în același timp trăiesc pentru asta. Vreau spontaneitate, vreau neprevăzut, vreau surprize. Vreau viață. Și îmi doresc ca fiecare să aibă o viață proprie, cu gânduri și sentimente proprii, neinfluențabile de ceea ce  ar putea gândi sau simți lumea din jur. Vreau ca fiecare el sau ea să fie el sau ea așa cum eu vreau să fiu eu. Și să nu se simtă nimeni vinovat pentru că e cine e,ci pur și simplu să trăiască.
Așă că vreau oameni cât mai diferiți în viața mea. Cât mai diferiți cu putință. Nu vreau să se comporte cum vreau eu, ci cum vor ei. Urăsc când cineva se comportă cu mine într-un anume fel doar ca să-mi facă pe plac,să nu mă supere,pentru că așa aș vrea eu. Nu, nu vreau asta. Ai o personalitate, arat-o! Arată-mi cum ești tu! Vreau să te cunosc. Vreau tot ce-mi poți oferi și tot ce nu poți. Vreau bucurie și tristețe. Vreau așteptări și dezamăgiri. Vreau toate contrariile posibile. Vreau să simt. Vreau ca prin tine să mă descopăr pe mine. Nu vreau să-mi treacă viața și la sfârșit să descopăr că sunt atâtea stări, atâtea sentimente pe care nu le-am trăit. Atâtea lucruri despre care știu multe, dar în același timp nu știu nimic.
Sunt egoistă, știu. Dar nu se spune că fiecare trebuie să fie puțin egosit? Eu una nu mă mulțumesc cu puțin. Totul sau nimic. Așa sunt eu. Și fie vorba între noi, nici nu se pune problema a "nimic".